Copiii cui?

Cătă durere să încapă-n lume
Când zac copii în paturi, fără nume,
Făcuți de mame cu inima ştearsă
Care-au uitat, cumva, să-i ia acasă.

Cum să mai rabde cerul înc-o zi
Când mă priveşti cu ochii maronii
Şi strigi prin ei, de răsună şi munții
Că încă vrei să îți cunoşti părinții?

Mânuțe rătăcite fără vrere,
Corpuri bolnave de-atâta tăcere,
Priviri pierdute care-şi cer dreptate
În lumea care le întoarce spate.

De neiubire si nemângâiere,
De pustiită inimă ce cere,
De lipsă de săruturi şi de frică
Te-ai rătăcit în lumea ce te strică.

Întinzi mânuțe implorând iubire
Ce-ar trebui să iți vină din fire.
Şi când te mângâi şi iți cânt uşor
Te linişteşti şi ți se face dor.

Aş vrea să urlu să m-audă cerul
Să zguduie credințe de tot felul
Să se audă suferința vie
Pân la cei doi ce ți-au dat viața ție.

Ce lume este asta? Cu ce oameni?
Tu, deşi mamă, acum eşti un nimeni
Că ai trăit în pântece cu prunci
Dar ai ales în lume să-i arunci.

De unde iți mai vine legănarea?
Cu ce să iți aducem vindecarea?
Ce viață te aşteaptă acum pe tine,
Copil frumos, bolnav şi fără vine?