Zen

Alung tristetea mare de-obicei
Departe, în sertarul cu cercei,
Să învețe şi ea de la nestemate
Cum să străluceşti când afară-i noapte.

Mi-arunc şi frica pe geamul deschis,
Să cadă pe frunzele de un brun-închis,
Să se facă bucăți şi-n pământ să rămână
Până când vremea o sa fie bătrână.

Neliniştea o dizolv şi cu grijă o pun
În sticlă ş-apoi fac baloane de săpun.
Să plece în zare sau unde o vrea,
Să se spargă-n mare, în aer, pe-o stea.

Şi grija o desenez cu creta colorată,
Căci ştiu că vine ploaia cea curată,
S-o strice, alunge, prelingă pe jos,
Să rămână asfaltul inimii frumos.

Iar furiei îi cânt foarte-ncet la pian,
Din repertoriul acelui compozitor german.
Se supără, fuge, departe de mine.
Promite, printre dinți, că-n curând nu mai vine.

Cu regretul vorbesc la masă rotundă
Şi orice-l intreb, nu vrea să răspundă.
Îl invit afară din suflet frumos,
Pleacă, fără vlagă, pe holul din dos.