Nu mai pot asa, cu cerul nesfarsit si greu pe mine.
Ma apasa albastrul si verdele-mi impunge privirea. Ma oboseste zambetul pe care mi-l nascocesc in fiecare dimineata, trezita din dragalasa-mi inexistenta mascata de somn inconstient. La ce bun? Cat sa mai astept…sa-mi treaca dorul etern de tine? Sa ma lecuiesc de dezamagiri si sa pot sa strig, ghidus, la altul, iar, in gura mare, cand bag cheia in usa: ESTI ACASAAA???? M-apuca frica de furtuna si intunericul neimpartit si lipsit de imbratisari mi se pare tortura. Si tac. Sunt zile cand nu vorbesc cu nimeni. La propriu. Nu rostesc niciun cuvant nimanui.
M-am indragostit prost. Si rau si inutil. Trei defecte majore ale dragostei mele, mutata din dulap si pitita acum bine in geamantan, cu tot cu frunze si flori si poze. M-am gandit s-o las acolo, poate moare, dar e deja moarta, problema e ca si dragostea moarta doare. Sau poate doare doar cand moare… Nu-i chiar stupid, ci real de stupid. De sincer.
Apoi, e greu si tac.
Am invatat dupa luni bune sa fac cafea pentru o persoana. Cred ca am invatat cam repede. Sa traiesc fara tine si sa merg mai departe, sa-ti fac in ciuda, sa te uit - la asta ma pricep cel mai bine. Dar ma doare carnea de parca te-ai desprins cu tot cu bucati din mine. Nu-i grav, e vindecabil, doctorul zice ca pielea se va reface, in curand organismul se va obisnui cu absenta organelor cedate si functiile vitale se vor mentine in continuare. Ma rog, el e optimist (dupa cati pacienti a vazut, nu stiu sincer, de unde atata speranta) zice ca la un moment dat, candva (si nu a vrut sa-mi dea macar o data estimativa, grosso motto, nimic) - o sa fiu ca noua!!! Adica in locul ranilor o sa fie tesut normal, la atingere n-o sa mai provoace lacrimi si, cica, vor trece chiar zile intregi si poate si consecutive (asta n-o mai cred) fara sa imi mai amintesc de oribilul trecut. La ce isi face si el griji – aici in sfarsit m-am linistit ca e si el mai realist - doar la cicatrici, zice ca depinde de la caz la caz si ca trebuie rabdare, vointa si timp.
Timpul asta… {cum ziceam o data}
Ce stie el! Ce stie o lume-ntreaga ca m-am impiedicat in niste buruieni, mi-am prins piciorul in ierburi agatatoare si nu mai pot sa-l trag, sa ma eliberez. Plus ca am niste ziduri inalte in jur si n-am aer… Rabdare, vointa si timp…
Eu cred ca habar n-are. In timp, balariile o sa creasca si mai mari si o sa ma inghita cu totul, cu tot cu cercei cu perle si esarfe cu flori, cu tot cu amintirea ta… si asta nu permit. Tu trebuie sa dainuiesti, prin iubirea moarta ce ti-o port, o eternitate. NU! Nu una. O eternitate dureaza putin, cred. Ca de aia si cerul mai tipa, ca in seara asta, ca stie ca-i vine si lui sfarsitul. Mi-ar trebui mai multe maini si mai multa putere. Nu stiu daca sa ii zic rabdare. Poate vointa.
N-ai vrea tu sa vii sa imi dai, la propriu, o mana de ajutor, sa ma descatusez de o poveste urata, urmata de un vis frumos, prelungit de reluarea filmului artistic de pe 2, sfarsit cu o vrajeala veritabila, la capatul careia m-am indragostit de inceputul vietii mele ce tocmai s-a sfarsit?
Ma apasa albastrul si verdele-mi impunge privirea. Ma oboseste zambetul pe care mi-l nascocesc in fiecare dimineata, trezita din dragalasa-mi inexistenta mascata de somn inconstient. La ce bun? Cat sa mai astept…sa-mi treaca dorul etern de tine? Sa ma lecuiesc de dezamagiri si sa pot sa strig, ghidus, la altul, iar, in gura mare, cand bag cheia in usa: ESTI ACASAAA???? M-apuca frica de furtuna si intunericul neimpartit si lipsit de imbratisari mi se pare tortura. Si tac. Sunt zile cand nu vorbesc cu nimeni. La propriu. Nu rostesc niciun cuvant nimanui.
M-am indragostit prost. Si rau si inutil. Trei defecte majore ale dragostei mele, mutata din dulap si pitita acum bine in geamantan, cu tot cu frunze si flori si poze. M-am gandit s-o las acolo, poate moare, dar e deja moarta, problema e ca si dragostea moarta doare. Sau poate doare doar cand moare… Nu-i chiar stupid, ci real de stupid. De sincer.
Apoi, e greu si tac.
Am invatat dupa luni bune sa fac cafea pentru o persoana. Cred ca am invatat cam repede. Sa traiesc fara tine si sa merg mai departe, sa-ti fac in ciuda, sa te uit - la asta ma pricep cel mai bine. Dar ma doare carnea de parca te-ai desprins cu tot cu bucati din mine. Nu-i grav, e vindecabil, doctorul zice ca pielea se va reface, in curand organismul se va obisnui cu absenta organelor cedate si functiile vitale se vor mentine in continuare. Ma rog, el e optimist (dupa cati pacienti a vazut, nu stiu sincer, de unde atata speranta) zice ca la un moment dat, candva (si nu a vrut sa-mi dea macar o data estimativa, grosso motto, nimic) - o sa fiu ca noua!!! Adica in locul ranilor o sa fie tesut normal, la atingere n-o sa mai provoace lacrimi si, cica, vor trece chiar zile intregi si poate si consecutive (asta n-o mai cred) fara sa imi mai amintesc de oribilul trecut. La ce isi face si el griji – aici in sfarsit m-am linistit ca e si el mai realist - doar la cicatrici, zice ca depinde de la caz la caz si ca trebuie rabdare, vointa si timp.
Timpul asta… {cum ziceam o data}
Ce stie el! Ce stie o lume-ntreaga ca m-am impiedicat in niste buruieni, mi-am prins piciorul in ierburi agatatoare si nu mai pot sa-l trag, sa ma eliberez. Plus ca am niste ziduri inalte in jur si n-am aer… Rabdare, vointa si timp…
Eu cred ca habar n-are. In timp, balariile o sa creasca si mai mari si o sa ma inghita cu totul, cu tot cu cercei cu perle si esarfe cu flori, cu tot cu amintirea ta… si asta nu permit. Tu trebuie sa dainuiesti, prin iubirea moarta ce ti-o port, o eternitate. NU! Nu una. O eternitate dureaza putin, cred. Ca de aia si cerul mai tipa, ca in seara asta, ca stie ca-i vine si lui sfarsitul. Mi-ar trebui mai multe maini si mai multa putere. Nu stiu daca sa ii zic rabdare. Poate vointa.
N-ai vrea tu sa vii sa imi dai, la propriu, o mana de ajutor, sa ma descatusez de o poveste urata, urmata de un vis frumos, prelungit de reluarea filmului artistic de pe 2, sfarsit cu o vrajeala veritabila, la capatul careia m-am indragostit de inceputul vietii mele ce tocmai s-a sfarsit?
Tuesday June 2, 2009 - 10:25pm
