Când noapte

Când noaptea-i încă lungă şi afară,
Aud cum plângi şi-ncepe să mă doară.
Alerg în somn la tine să te-mpac,
S-alung tristețea, linişte să-ți fac.

Şi te cupind în brațe, pui cum eşti.
Pe loc tu taci ş-apoi te odihneşti
Într-un oftat de calmă relaxare.
Pui capul mic pe umăr de om mare.

Şi iți sărut fruntea de temeri plină
La fiecare legănare lină.
Tu mă priveşti prin beznă, curioasă,
Îmi spui ceva cu vocea ta duioasă.

Şi ştiu că doar această-mbrățişare
Alungă tot ce tu crezi că-i prea mare.
Nu-ți mai e foame, nu-ți mai e nici frică,
În lumea ta nu mai eşti singurică.

Te simt din nou parte din mine, toată,
Când stai cuminte, caldă, legănată.
Ceva ne leagă încă şi mereu de-acum
Să fiu doar om, eu chiar nu mai ştiu cum.

Adormi încet, în ritm de paşi de mamă.
Mă cuprinzi toată, ca pe o năframă.
Acum eu ştiu de unde pot mereu
Să uit de mine, fără a-mi fi greu.

E noaptea noastră caldă de iubire.
Eu te alint constant şi în neştire,
Doar tu poți să-mi alungi a vieții teamă.
Şi mă ridici din om, la rang de mamă.

Când pleci

Tu pleci tăcut departe
Rătăcitor cum eşti.
Eu stau cu ochii-n carte
Aş vrea să te opreşti.

E seară iar in suflet,
Pe cerul meu, doar luna.
Iar din al nopții urlet
Chemarea mea-i doar una.

Nu ştiu de ce mi-e frică
Şi dorul mă apasă,
Iar sufletu-mi se strică
De cât te vreau acasă.

Jumate sunt de nu eşti,
Şi lumea-mi nu-mi ascultă.
Iar când pe uşa tu ieşi
Mă-nchid în noapte multă.

Tu simți pe drum când eşti
A mele doruri frânte?
Sau bucuros păşeşti
Şi doar le crezi mărunte?

Te-aştept aşa tăcută
Cu ochii-n geam mereu.
Din doruri sunt făcută.
Prin ele respir eu.

E-o toamnă pân' la tine
Şi-o iarnă pân la noi.
Iar liniştea nu vine.
Ce singuri şi ce doi!

Zen

Alung tristetea mare de-obicei
Departe, în sertarul cu cercei,
Să învețe şi ea de la nestemate
Cum să străluceşti când afară-i noapte.

Mi-arunc şi frica pe geamul deschis,
Să cadă pe frunzele de un brun-închis,
Să se facă bucăți şi-n pământ să rămână
Până când vremea o sa fie bătrână.

Neliniştea o dizolv şi cu grijă o pun
În sticlă ş-apoi fac baloane de săpun.
Să plece în zare sau unde o vrea,
Să se spargă-n mare, în aer, pe-o stea.

Şi grija o desenez cu creta colorată,
Căci ştiu că vine ploaia cea curată,
S-o strice, alunge, prelingă pe jos,
Să rămână asfaltul inimii frumos.

Iar furiei îi cânt foarte-ncet la pian,
Din repertoriul acelui compozitor german.
Se supără, fuge, departe de mine.
Promite, printre dinți, că-n curând nu mai vine.

Cu regretul vorbesc la masă rotundă
Şi orice-l intreb, nu vrea să răspundă.
Îl invit afară din suflet frumos,
Pleacă, fără vlagă, pe holul din dos.

Acasa

Mi-e dor de oraşul meu natal
În care totul merge lin, chiar cam banal.
şi unde timpul curge doar la pas,
Unde nu e nici grabă, nici impas.

Vreau sa mă plimb pe strada cu mulți tei,
Să scap de competiția de idei.
Doar să miros pământul mai prezent,
Căci aerul se respiră mai lent.

Şi cerul e mai jos şi mai curat,
Căci toate grijile el le-a furat,
Le-a măcinat mărunt în praf de stele
Şi a suflat uitare peste ele.

Potecile frunzoase altfel cântă
Sub paşi ritmati de ființă măruntă.
Le ştiu pe toate şi le caut iar
Să le ofer eternitatea-n dar.

Mi-e dor de tihna ce o am in piept
Când clopotul iar bate înțelept.
Şi ochii cer să admire din nou
Culorile pădurii, viu tablou.

Iar anii mei se pierd uşor in zare
Când mama mea frumoasă-mi iese-n cale.
Şi sunt copil din nou la pieptul ei.
Alung cu-n zâmbet anii ei cei grei.