De singuratate am inventat iubire.
De tacere, ne-am apucat sa ne impartasim gandurile.
De dezamagiri, ne-am indreptat privirile la cer cu speranta.
Dupa cazaturi, ne-am indreptat cocoasa si i-am spus putere.
De frica ne-am sunat surori, prietene, vecine si am plantat flori.
De tristete am compus versuri si de dor am pus poeziile pe portativ.
Din peretii reci si goi am facut adapost, iar ferestrele cocotate dintr-un demisol le-am impodobit cu poze.
Poate asa soarele isi va face mai alene drum.
Indiferenta celui iubit am numit-o tactica si i-am inventat scuze fara noima,
l-am inteles si l-am iertat de mii de ori, reinventandu-i iubirea,
l-am ridicat la rang de rege si i-am construit castele cu piloni de sare sau nisip.
Am mers zilnic la bal mascat si te-am vrajit cu aparente de catifea,
cu podoabe aurite serpuindu-mi mana, cu priviri ghiduse de departe.
Dar dimineata, cu sangele purificat de alcool, cu parul aerisit de parfum,
cu ochii limpeziti de farduri, cu trupul relaxandu-se in bumbac,
sprijinindu-ma pe cotul drept, mi-am intors privirea catre tine.
Mi-am inghitit de dimineata portia de curaj cu putina indiferenta,
mi-am pus haina blindata de rabdare neincapatoare,
am traversat coridorul stramt intunecat,
mi-am ridicat ochii spre cer a speranta
si am plecat sa te caut.
Nu erai langa mine in pat, nu ma insotisei acasa,
nu imi mangaiasei parul in somn si nu imi soptisei nicicand nimic.
